Ochii ăia îl băgau în boală.

Era legat bine și în rest. Rotofei, în sensul bun al cuvântului. Moale oriunde puneai mâna, dar tare atunci când strângeai. Era mult mai musculos și flexibil decât părea la prima vedere.

Zâmbetul era zâmbet de om care știe că poate să-ți dea lumea peste cap. Buze subțiri, dar cărnoase. Ca două râme pe steroizi.

Chiar și numele era perfect. Prundurel. Parcă făcut să te aștepte la bustul gol, pe malul apei, adânc în stufăriș. Fără să-l deranjeze țânțarii. Nu părea genul de om care să se sperie de niște supt.

Dar ochii, ochii erau punctul lui forte. Acolo ți se oprea inima. Zemoși, blajini, bovini în sensul bun al cuvântului. Niște ochi cărnoși. Pe care îți venea să-i muști. La două palme distanță unul de altul. Arăta ca un fel de Sid din Ice Age, dar sexy.

Știa că e privit. Era perfect conștient de ce face și ce gânduri stârnește. Îi adusese o cafea cu o inimioară desenată în ea. Apoi se aplecase și-i șoptise la ureche, mușcându-și buzele alea vârtoase:

„Nu e o inimă. E un cur.”

Apoi îl amușină ușor pe guler.

Ar fi vrut să-l ia de mână, să se ducă la pupă, să-l țină de mijloc în timp ce râdea, ca în Titanic. Dar erau prea mulți oameni în jur.

Într-o lume paralelă, mai frumoasă, ar fi fugit amândoi undeva, împreună. Să uite politica și societatea. Să ajungă pe o insulă pustie pe care să se hrănească amândoi doar cu aroma celuilalt.

Dar în realitatea asta nu se putea așa ceva. Puteai să visezi și să admiri de la distanță. Trupul perfect, ca un butoiaș plin de energie, vocea cristalină care face îngerii să plângă, zâmbetul șăgalnic și plin de promisiuni și ochii ăia mari cât niște cepe, în care poți să te pierzi și să uiți cum te cheamă.

Sigur basca aia deja se îmbibase cu toate sucurile unui cap încins. Aștepta să și-o dea jos, ca să i-o fure. S-o poarte cu el tot timpul și s-o miroasă seara, înainte de culcare. Era sigur că mirosea a paradis, scorțișoară și esențe tari.

Barca era plină ca metroul la ora de vârf. Dar în lumea lor erau doar ei doi.

Urăsc postacii din ambele triburi și cel mai tare urăsc când îndobitocesc populația cu aceeași placă zilnic.

Întâi, ăia medievali, că suveraniști n-ai cum să le zici, oricât de tare ar vrea ei. Își încep poliloghia cu:

„UITAȚI CE AU MAI FĂCUT PRO-EUROPENII ĂȘTIA!”

După care ne prezintă o nouă spurcăciune secu-PSD, ca și cum ar avea vreo legătură cu Europa și UE.

De când au ajuns PSD și secu pro-europeni? Ei sunt pro orice le dă bani moca, până când ăia le spun că ar trebui să facă niște reforme, să-și mai taie din privilegii și să fure mai puțin. Și acolo s-a terminat.

Da, UE e bună să ne dea miliarde pentru școli, spitale și autostrăzi, atât timp cât nu vrea nimic la schimb. Dacă vrea reforme, pas. Să-și ia banii și să se care cu ei. Să facă populația foamea și să meargă cu căruța dacă nu se poate cu bani gratis, fără reforme. Ar fi și pro-chinezi, ar fi și pro-africani, ar fi și pro-reptilieni, atât timp cât ăia nu vor să-i pună să-și dea afară amanta și nepotul din consiliul de administrație al unei companii de stat.

Așa că terminați cu eticheta asta de „pro-european” pusă pe toate găinăriile medievale, că nu o credeți nici voi. Doar o spuneți așa, ca să divizați populația în triburi. Să convingeți proștii că există un trib „pro-european” care e împotriva lor.

PSD și secu fac ce fac PSD și secu și, în loc să dați vina pe PSD și secu, o dați pe Europa. Adică protejați PSD și secu de opinii negative. Că alt interes nu e acolo.

Trecem și la cealaltă tabără de tribaliști divizivi, care îndobitocesc populația împărțind-o în tabere cu replica:

„M-A DEZAMĂGIT NICUȘOR ACUM. DACĂ NICI DE DATA ASTA NU…”

Bă, voi sunteți chiar idioți? Spuneți placa asta de un an și jumătate. Ca să fii dezamăgit trebuie să ai așteptări. Și ca să mai ai așteptări după ce te-a dezamăgit de două ori pe săptămână, timp de 90 de săptămâni, trebuie să fii chiar imbecil.

Ce e asta? Sindrom Stockholm? Ai ajuns să empatizezi cu abuzatorul? Ca nevasta aia care își ia bătaie zilnic și zilnic zice: „Vai, dacă nici de data asta nu vine cu scuze și flori, eu chiar plec.”

Și cinci ani mai târziu o găsești tot acolo, tot cu capul umflat.

Faza de negare dusă la apoplexie? Îți iei mumu de la unul de 99 de ori și te surprinde când se întâmplă și a suta oară?

Cam ce trebuie să facă Nicușor ca să știi clar că n-ai la ce să te mai aștepți de la el? Că nu mai poate să te dezamăgească pentru că e doar un dușman al poporului și a fost așa tot timpul?

Băi, sunteți atât de proști încât și dacă vă dezgroapă rudele să facă clei din ele, tot o să smiorcăiți că v-a dezamăgit, dar o să se înțeleagă că, în străfundul vostru, încă mai aveți speranțe în el. Atât de proști sunteți.

Populația nu e divizată de proastă ce e. E divizată pentru că niște oameni care trebuiau să livreze mâncare s-au făcut formatori de opinie și toată opinia lor e tribală și divizivă.

Și de-aia tensiunea socială e maximă și îmi livrează pizza Ahmed. Pentru că Răzvănel și Bo Bideu, care trebuiau să-mi livreze pizza, s-au făcut analiști de politică, deși nu le-a cerut nimeni și n-avea nevoie nimeni de ei.

Cine e responsabil? Cel care minte sau cel care crede minciuna, oricât de ridicolă ar fi?

Dacă eu zic că mâncatul de sârmă ghimpată te face nemuritor și un idiot absolut se apucă să mănânce sârmă ghimpată, cine e de vină? Eu sau idiotul?

Nu toate minciunile sunt la fel.

Dacă minciuna e plauzibilă, e vina mincinosului.

Dar dacă minciuna e atât de absurdă încât doar ultimul idiot o poate crede, mai e vina mincinosului sau e vina idiotului că a reușit să fenteze toată viața orice formă de discernământ?

Ieri niște reduși mintal din Cluj au atacat o ambulanță cu topoare, pentru că au auzit ei pe tiktok că ambulanța aia fură copii.

Cognitiv trebuie să fii undeva între un câine și o găleată de rahat ca să crezi că ar putea exista o ambulanță care fură copii. Dar care e soluția?

Cum putem crea o societate în care genul ăsta de idioțenii să nu se mai întâmple?

Păi există două metode:

–––––––

1. Cea de stânga:

E responsabilitatea societății să protejeze idiotul. Creezi o societate în care idiotul e ținut de mânuță și ghidat să nu o ia pe arătură. Hrănit cu lingurița de cauciuc, cască în cap și mânat ca vitele într-un țărculeț din care nu se poate răni și nici răni pe alții. Controlate toate lucrurile la care e expus și pedepsiți toți oamenii care pun în circulație lucruri sau idei dăunătoare pentru idioți.

Gen furculițele. Un idiot își poate scoate ochii cu o furculiță, deci ar trebui să fie ilegale.

Rezultatul ar fi ușor de dedus. Prostul duce o viață liniștită în care toată lumea e responsabilă de bunăstarea lui în afară de el. Prostul e fericit. Prostul face mulți copii și își duce gena de cretin cu spume mai departe. Că inteligența e genetică. Inteligența medie a speciei scade și numărul de idioți care trebuie tratați ca niște bebeluși crește de la o generație la alta.

––––––––

2. Cea de dreapta. Declari că prostul e deplin responsabil de ce zice și ce face, chiar dacă nu înțelege. E vina lui că nu înțelege. Era responsabilitatea lui să înțeleagă. Pedepsești prostul drastic pentru fiecare prostie, chiar dacă ideea a venit din altă parte.

Nu te-a păcălit cineva. Ai fost prost și te-ai lăsat păcălit. E doar vina ta că ești prost și faci chestii de capul tău, în loc să îi întrebi pe ăia mai deștepți.

Prostul duce o viață nefericită și chinuită. E plin de cucuie de la praguri luate cu capul. De vânătăi în genunchi de la toate gropile în care a călcat. Nu mai are timp și chef de sex. Deși suferința e mare, măcar nu se împuiază și fundătura genetică în care se scaldă se termină cu el.
––––––––––-

Bineînțeles, o societate normală și echilibrată găsește unde să balanseze cele două abordări. Cum inteligența medie a europeanului a scăzut cu peste 10% în doar 20 de ani, e clar că nu suntem la echilibru.

Ideal ar fi să protejăm proștii fără să îi lăsăm să își dea gena de prost mai departe. Îi lași să facă un copil și ajunge. Altfel la generația următoare o să ai și mai mulți proști care atacă ambulanțe cu toporul iar la următoarea n-o să mai avem ambulanțe. Că n-o să se mai nască oameni capabili să conducă o mașină sau să acorde prim-ajutor.

O să avem doar troglodiți cu topoare și istoria unei specii care a evoluat până la dialog intern și gândire în perspectivă, apoi a decis că nu-s necesare și s-a întors înapoi la stadiul de maimuță.

Adrian Păunescu a fost un poet extrem de talentat.

Ca om însă, a fost cel mai de seamă reprezentant al falimentului moral al intelectualității din vremea comunismului.

În timp ce alți artiști mureau prin închisori sau erau abuzați de Securitate, el și-a găsit un loc călduț între fesele cizmarului analfabet care conducea țara.

A produs poezii absolut grețoase. Limbi năclăite date Partidului și cizmarului. Limbi atât de adânci, încât au șters orice urmă de decență oferită de poeziile sale anterioare.

„Întreg, al dumneavoastră, așa mă simt din nou
Că de minciuni și falsuri ființa mi-e sătulă,
Vă mulțumesc de toate, Cinstit și Bun Erou,
Renaște-n mine însumi și ultima celulă.”

„Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,
Slujindu-mi cu credință, după putere, țara,
Vă mulțumesc de toate, Cinstit și Bun Erou,
Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou,
Să vină Adevărul, să vină Primăvara.”

Da, așa îl lingea Păunescu pe cizmarul analfabet care s-a împrumutat ca să construiască o industrie ce producea mai scump decât vindea și un palat monstruos. Un cretin odios care a falimentat țara, după care și-a înfometat poporul ca să-și plătească datoriile.

Bineînțeles, mai spunea și lucruri ambigue, ca orice reprezentant al unei opoziții culturale controlate. Mai și scuipa fesele cizmarului printre limbi, ca să capete credibilitate de rebel.

Iar Cenaclul Flacăra a fost doar o metodă de a consuma energia tinerească într-un mediu controlat. Controlat de Partid. Mici puseuri de rebeliune, cât să nu deranjeze pe nimeni și să se simtă tineretul liber. Nu liber pe bune, dar suficient de liber încât să nu vrea să se lupte cu Partidul pentru libertate adevărată.

Ca și cum i-ai da apă cu zahăr unui muritor de foame, ca să nu înceapă să-și mănânce vecinii. Sigur, 40 de ani mai târziu, păcălit de nostalgie, fostul muritor de foame ar putea să jure că apa cu zahăr este cea mai bună mâncare din univers. Dar noi știm că nu este.

După 1990, Păunescu a devenit, din argat de curte al PCR, argat de curte al FSN, PDSR și PSD. Aceiași securiști infecți, cu alt nume, de parcă nu s-ar prinde nimeni. A fost consecvent în lipsa lui de coloană vertebrală, în oportunism și pupincurism.

A ajuns chiar parlamentar, girând cu numele și cu mecla jaful PSD din acei ani în care s-a vândut tot ce nu era bătut în cuie.

Tot pe atunci, soția lui a provocat un accident de mașină sinistru, omorând trei oameni. Evident că a scăpat fără nicio zi de pușcărie.

A murit în 2010, iar în 2012 boșorogii securiști rămași la putere după ce au deturnat Revoluția i-au ridicat lingăului un bust în parcul Grădina Icoanei, spurcând acel parc pentru eternitate.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a cerut, pe bună dreptate, ca statuia marelui lingău să dispară de acolo. Să nu se uite copiii inocenți la vasilca pietrificată a godacului de curte și să creadă că este cinstit sau moral să-ți folosești talentul pentru a te gudura pe lângă dictatori.

Evident că toți idioții țării urlă. Aceiași idioți care urlau și când au fost date jos busturile premierului fascist Octavian Goga. Băiatul ăla care a anulat cetățenia evreilor și a fost înmormântat cu svastica pe sicriu.

Pentru oligofrenii țării, pentru analfabeții prostiți de foame și pentru argații securiștilor atrofiați moral, chiar nu contează cine a fost omul. Ei au o nevoie disperată să aplaude statui. Iar dacă li s-a spus când erau mici că oamenii ăia din statui erau mișto, nu mai contează câte dovezi raționale le aduci că au fost niște gunoaie umane.

LE DĂRÂMI VALORILE.

Astea sunt valorile lor. Gunoaiele umane. Fasciști, comuniști, oportuniști jegoși, chiar nu contează. Dacă le-au auzit numele și au o statuie, ei vor să-i aplaude. Din punctul lor de vedere, oamenii de bun-simț, care știu cine au fost odioșii și cărora le este rușine cu ei, sunt dușmanii poporului.

Un popor care a fost mereu condus de odioși, în aplauzele idioților.

Eu cred că este greșit să le dăm busturile jos. Nu ajută pe nimeni să ne ștergem istoria. Busturile trebuie doar completate.

În fața lor trebuie pusă o statuie cu aplaudacii. Securiști, nomenclaturiști, turnători, profitori, idioți fără dinți și cu fruntea mică. Scursurile umane care își turnau vecinii în anii ’80 și aplaudau minerii în anii ’90.

Ei sunt cei ofensați că ne este rușine cu Goga, Păunescu, Iliescu și cu alți siniștri.

Ei sunt în stare să aplaude și un bust al lui Miron Cozma. Alt mare poet al neamului.

Așa că ar trebui incluși și ei în ansamblul statuar.

Să nu fie doar odiosul. Să vedem și lipitorile care aplaudă.

Pentru context.

Problema cu natura umană e că, dacă s-ar inventa Pastila Care Vindecă Toate Bolile Și Te Face Să Trăiești Zece Ani În Plus™, tot ar exista un procent din populație care n-ar lua-o.

Ai zice că, na, e normal să fie reticenți. Nu știi ce efecte secundare are, nu știi efectele pe termen lung.

Dar să zicem că trec 100 de ani. N-are nimeni niciun efect secundar de la PCVTBȘTFSZAÎP™ și speranța de viață a celor care o iau crește cu zece ani, oricum ai măsura-o. Există zero dovezi că pastila face orice altceva decât ce îi spune numele.

Tot ar exista un procent din populație care n-ar lua-o. Și toți ar avea povești alambicate și sofisticate despre motivul pentru care n-o iau. Iar dacă ai da cu mecla de-o ușă tare, multe dintre ele ar avea sens timp de un minut-două.

Eu bănuiesc că procentul fix de contrarieni absoluți, ăștia care ar fi invers orice ar fi, e undeva la 1%. Așa e natura umană

Ca exemplu de idee absolut contrariană din viața reală, să luăm conspirația cu „Pământul e plat”.

Un procent dintre oameni ar fi convinși că Pământul e plat chiar dacă i-ai lua într-o rachetă și ai face turul planetei cu ei. Ar spune că e fake.

Dar dacă lucrul căruia i se opun e mai complex și mai greu de înțeles, procentul sare lejer la două cifre. Apar contrarienii relativi.

Ăștia sunt cu un nivel mai sus decât contrarienii absoluți. Dacă primii merg pe principiul „orice crede toată lumea, eu cred invers”, cei relativi merg pe „orice crede lumea, eu cred invers, atât timp cât credința asta nu mă face să par nebun și idiot din prima”.

Cu contrarienii absoluți n-ai ce să faci. Ei sunt failsafe-ul speciei umane. Singurul lor scop e ca, în caz că acceptăm unanim ceva ce se dovedește a fi foarte nasol, specia să supraviețuiască prin ei. Pentru că ei au fost invers. Până acum, în câteva sute de mii de ani, n-a fost nevoie de ei. Dar cine știe? Poate o să fie utili cândva.

În schimb, contrarienii relativi sunt foarte periculoși.

Ei nu sunt așa ca să fie variantă de avarie. Sunt așa ca să se simtă deștepți. Dacă toată lumea crede ceva și acel ceva e fals, înseamnă că ei sunt mai deștepți decât toată lumea. Numai ei s-au prins.

Ca să-i faci să creadă ceva, trebuie doar să-i convingi că n-o să pară nebuni și idioți dacă îl cred. Algoritmul face asta natural. Își dă seama că ar vrea să creadă ceva pe dos, așa că le umple feedul cu oameni care par de bun-simț și cred și ei tot pe dos.

Brusc, contrarianul înflorește.

„Sunt destul de mulți oameni care cred chestia asta încât să nu par nebun și idiot, dar destul de puțini încât să pot simți că-s mai deștept decât majoritatea.”

De-aia s-a umplut internetul de ei și de-aia e tot internetul o ghenă. Algoritmii le dau curajul să fie contrarieni pe față unor oameni cărora, în viața reală, le-ar fi jenă să spună cu atâta convingere toate idioțeniile astea.

Ăștia ar lua în secret pastila, după care s-ar lăuda peste tot că n-au luat-o, că sunt sănătoși natural și că doar proștii o iau.