Psalm (LII)

Poate că, citind aceste versuri, unii vor simți tristețe. Eu nu le-am scris din tristețe.

Le-am scris de Ziua Limbii Române, gândindu-mă la cât de profund poate fi un lucru pe care îl primim atât de devreme, încât nici nu știm când l-am primit: limba în care ne spunem primele bucurii, primele rugăciuni, primele iubiri și, uneori, cele mai adânci doruri.

Pentru mine, limba română are și o poveste personală. Una care începe înainte ca eu să-mi pot aminti.

De aceea, poemul acesta este mai degrabă un gest de recunoștință decât unul de tristețe. Pentru ceea ce am primit. Pentru ceea ce am devenit. Și pentru legătura nevăzută dintre un copil, o mamă și o limbă care îi rămâne pentru totdeauna.

La mulți ani, limba română.

Psalm (LII) 

pentru mama mea

Doamne,
eu nu-mi amintesc
glasul mamei mele.
 
Eram prea mic
când el a tăcut.
Nu știu ce mi-a spus.
Nu știu dacă m-a strigat,
dacă mi-a cântat,
dacă mi-a spus
că sunt copilul ei,
că mă iubește.
Nu știu.

Graiu’ din Ardeal

  

Aici la noi, în sfântul meu Ardeal
Răsună graiul vechi, cu dor și soare
Și-n vatra casei fierbe ca un ritual
O coleșă de aur, aburindă-n zare.
 
Pe uliță trece nea Ion, beteag
Îngândurat-își vede de-a lui cale,
Dar un bolund mai face câte-un șag
Și-un hohotit se-aude peste vale.
 
Prin vramița din gard iese un moș
Cu vorba lui domoală, șugubeață:
„Tulai” se-aude, de-i drumul glodos
Și râsul îi rămâne-n colț de față.